Iarna pe ulita

O varianta mai colorata a poeziei copilariei noastre

IARNA PE ULITA
A-nceput de ieri să cadă
Cîte-un rrom, pe urmă doi.
Franţa pusă e pe sfadă
Şi ni-i dă pe toţi grămadă,
Înapoi.
Nu e cuşer, dar e bine
Pentru Elysée, acum;
Taberele-s toate scrum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sînt ţigani şi balabuste,
Vin la Otopeni, ţipînd,
Şi se-mping şi sar rîzînd,
Şi se-mpiedică de fuste,
Vrînd-nevrînd.
Cei mai mari, acum, din sfadă,
Stau, pe-ncăierare puşi,
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Tot scîncesc şi stau grămadă
Lîngă uşi.
Colo-n colţ, acum răsare
Un ţigan mai mărunţel,
Chinuindu-se să care
O sacoşă mult mai mare
Decît el.
Opt cercei într-însa are,
Cinci brăţări şi-un portofel,
De la nişte trecătoare,
Pe sub turnul ăla mare,
Zis Eiffel.
Altul, zău, cu dînsul n-are
Nici bagaje, nici nimic,
Doar un lanţ, cu-o cruce mare,
Care saltă în mişcare
Pe buric.
Trei ţigănci cu burta mare
Şi cu rochii fistichii
Nu au loc ca să coboare,
C-alăptează fiecare doi copii.
Un reporter vine-n grabă
Să le ia un interviu
Şi se-nvîrte în pustiu
Pînă cînd răspunde-o babă,
Cam tîrziu.
Se-oţărăşte rău bătrîna
Către cel cu microfon
Şi-l înjură francofon,
Fi'ncă nu mai e româna
De bonton.
Zice:
- "Merde, cam mare graba,
N-am făcut nimica rău,
Uite-aici, îţi spune baba,
Ne băgară pe degeaba la bulău.
Şi, degeaba ne-au dat banii
Că mai zmecheri sîntem noi.
Într-un an sau maxim doi,
Ne întoarcem, toţi ţiganii, inapoi.
Şi nu e nici o scofală
Că acasă ne-aţi trimis,
Ne-adunăm la repezeală
Şi să vezi atunci ciordeală
La Paris"!